În anul 1762 structura demografică a Principatului Transilvaniei era
compusă din 66,46% români, 21,62% maghiari, 11,72% saşi şi alţii. Precum
rezultă din aceste procente comparative majoritatea absolută a populaţiei era
formată din români.
Un recensământ din anul 1767 enumără următoarele categorii sociale:
magnaţi, cu 262 familii; nobili de rând, 25947 familii (primipili secui, boieri
români din Ţara Făgăraşului şi alţii); saşi liberi, 18364 familii; unguri
liberi, 5533 familii; secui liberi 7866 familii; români liberi 14678 familii;
orăşeni 11865 familii. Pătura cea mai largă a
populaţiei era constituită din 107945 de iobagi – în mare parte români – şi
45495 familii de jeleri.
Trecând peste
aceste realităţi demografice, etnice şi sociale, dispoziţiile codurilor de legi
“Approbatae constitutiones” (1653) şi “Compilatae Constitutiones” (1669),
temelii juridice ale feudalismului ardelean cuprindeau pentru români dispoziţii
discriminatorii, asigurând în schimb “naţiunilor“ (nobilii maghiari, saşi şi
secui) şi religiilor (catolică, reformată, luterană şi unitară) privilegiate
prerogative ca şi puterea politică în stat; ele excludeau astfel de la viaţa
publică sau politică pe românii din Transilvania, care formau majoritatea
absolută a populaţiei. Dieta, organ nobiliar, era formată numai din cele trei
naţiunii privilegiate.
“În Transilvania
– remarcă D.Prodan – distincţiile, diferenţierile sociale sunt mereu dublate cu
distincţiile, diferenţierile dintre popoare. Procesul de evoluţie socială se
înţelege şi ca proces de evoluţie naţională”. Constatarea aceasta este
ilustrată prin evoluţia noţiunii de naţiune română, precum şi prin interferenţa
aspectelor sociale şi naţionale cu ocazia înfiinţării graniţei militare în
Transilvania.
Pentru a îndigui
acest curent de afirmare naţională cercurile vieneze iniţiază din motive
politice, unirea românilor cu biserica catolică, unire concepută ca un instrument
de dominare mai eficace a Transilvaniei. Promiţându-se preoţimii române
nevoiaşe egalitate în drepturi cu preoţii catolici şi biserici ortodoxe
“tolerate” drepturi egale cu ale confesiunilor “recepte”, Curtea imperială
socotea succesul asigurat, mai ales cerânduli-se doar românilor recunoaşterea
autorităţii papei. Problema unirii, adusă în discuţie mai întâi la sinodul din
Alba Iulia de la 1697 de către mitropolitul Teofil, a fost primită la 7
octombrie 1698. La această dietă actul de unire a fost semnat de 38 de
protopopi şi întărit printr-o diplomă leopoldină în 1699.
Unirea nu se putut propaga însă după aşteptările iniţiatorilor deoarece se
opunea nobilii are pierdeau braţe de muncă; dar se împotrivea mai ales poporul
român cu deosebire cel din părţile Braşovului, Făgăraşului, Hunedoarei. În
această situaţie, a urmat în anul 1701, o nouă diplomă imperială, prin care
s-au extins beneficiile unirii nu numai asupra preoţilor ci şi asupra mirenilor
trecuţi la unire, ridicându-i din starea de iobăgie la cea de oameni liberi.
Diploma, de importanţă deosebită nu numai religioase ci în mar măsură socială
şi politică nu s-a aplicat însă niciodată din cauza împotrivirii celor “trei
naţiuni” privilegiate.
S-au produs de aceea puternice agitaţii, care vor pune într-o situaţie
foarte critică, însăşi stăpânirea habsburgică în Transilvania. În lupta această
dusă de episcopul Inocenţiu Micu se profilează tot mai pregnant postulate
sociale şi naţionale, suprapunându-se celor religioase. Cu petiţii şi memorii
vraşnicul vlădică, primul care a înţeles mişcarea românească naţională a
asaltat timp de 16 ani (1728 – 1744), dieta şi curtea vieneză. El pretinde ca
românii să fie egal îndreptăţiţi cu celelalte “naţiuni” ale Transilvaniei, să
fie reprezentaţi în dietă, în guvern să obţină funcţii, să fie ştearsă iobăgia
în scaunele săseşti şi să se acorde iobagilor dreptul de liberă strămutare, de
a frecventa şcolile, de a învăţa meşteşuguri. Se cerea, cu alte cuvinte
ştergerea inegalităţii sociale şi naţionale la care erau condamnaţi românii din
Transilvania. El revendică de asemenea, regimentele separate ale naţiunilor pe
care le oferea pentru cazul în care vor fi satisfăcute revendicările poporului său, precum şi existenţa ofiţerilor
români.
Micu aducea ca argument ponderea naţională a românilor în Transilvania,
sarcinile purtate de ei precum şi drepturile lor istorice. Pretinseră drepturi
dobândite de “naţiunile politice”, el le opune cele amintite mai sus. Dreptului
câştigat prin puterea armelor îi opune vechimea şi continuitatea poporului
român pe acest pământ: dreptul priorităţii. Pusă astfel problema, naţiunea
română nu mai apare câtuşi de puţin “inferioară”, nici cantitativ, nici calitativ,
celorlalte “naţiuni”.
În anul 1744 Inocenţiu Micu îşi sintetizează aceste alimente într-un Supplex Libellus, prezentat împărătesei Maria
Tereza.
Caracterul naţional al luptei lui rezultă din dârzenie cu care apără cauza
“naţiunii române”. El foloseşte în acest scop un limbaj cu pregnante valenţe
naţionale. Astfel în anul 1761 într-un memoriu al ţăranilor înaintat
congregaţiei nobiliare din Deva se afirmă că locuitorii de baştină ai
Transilvaniei sunt rămăşiţele dacilor.
Noţiunea medievală de “naţiune”
capătă acum o semnificaţie nouă dovedind că procesul formării naţiunii
moderne se apropie de finalitatea lui. Conştiinţa de neam se transformă în
conştiinţă naţională.
Războiul de 7 ani cu Prusia (1756-1763) obligă pe austrieci să-şi deplaseze
forţele militare în Silezia, iar lipsa armatei în Transilvania favorizează
extinderea frământărilor. Decretul de “toleranţă” al împărătesei nu temperează
spiritele agitate ci dă un nou imbold luptei poporului român ridicat în anul
1759 sub conducerea călugărului Sofronie din Cioara.
Curtea din Viena înştiinţată de izbucnirea răscoalei, ordonă arestare
conducătorilor şi înăbuşirea ei cu forţa armată. Ordinele nu pot fi însă
îndeplinite deoarece mişcarea se întinsese deja asupra unui teritoriu prea
vast. Maria Tereza este astfel silită să instituie o comisie de anchetă care să
examineze doleanţele românilor. Între timp valul revoluţionar a cuprins văile
Mureşului, Târnavelor, “pământului Crăiesc” şi ţinutul Făgăraşului. Emisari şi
scrisori ale lui Sofronie se răspândesc până în părţile Sătmarului şi
Maramureşului. Cu toate aceste succese Sofronie îndeamnă poporul să se reţină
de la tulburări, să nu refuze darea şi slujbele nici ale împărătesei şi nici
ale domnilor de pământ. Dar valul revendicărilor sociale ale ţărănimii nu a
putut fi stăvilit, autorităţilor locale lipsindu-le forţa represivă.
Situaţia critică impune autorităţile măsuri urgente. Conferinţa
ministerială din 12 martie 1761 încredinţează generalului Nikolaus Adolf baron de Buccow, noul comandant al forţelor
militare din Transilvanie, “pacificarea” românilor. La 5 aprilie 1761 generalul
soseşte la Sibiu cu forţa necesară pentru acţiunile brutale de reprimare. Aici
el îl primeşte la 1 mai pe Sofronie.
Începe acţiunea de dezmembrare a bisericilor. Buccow decide arbitrar şi
execută hotărârile cu brutalitate. Distruge mai multe din mănăstirile şi
schiturile din valea Oltului, pe care le socotea cuiburi de agitaţie şi de
rezistenţă. El nu-l mai găseşte pe “instigator”, care se refugiase la Argeş.
Însă situaţia devine şi mai critică decât în timpul acţiunii lui Sofronie în
munţii Apuseni. Aceasta o recunoaşte şi generalul Buccow: “Românii, sătui de a
mai fi credincioşii unirii, pe care cei mai mulţi spun că nu au îmbrăţişat-o
nicicând şi nici nu o recunosc, sau dedat la excese ce se apropie de revoltă,
dar au continuat să-şi facă slujbele şi să-şi plătească darea.” Dar acum
poporul refuză robotele, pornind pe drumul ce va duce la răscoala lui Horea.
În cadrul acestor frământări din anul 1761, fiind confruntat cu dificultăţi
tot mai mari, generalul Buccow concepe ca un mijloc de diversiune înfiinţarea
graniţei militare ardelene.
sura; manualul de Istorie
http://www.referatele.com/
www.wikipedia.org
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu