O. Goga a fost un poet militant,
un poet social, care uita de propriile-i necazuri, fiind chinuit de durerile
celor multi si oprimati. Figura bardului de la Rasinari se incheaga însa nu
numai din aceste versuri, ci din intreaga lui opera. Desi în poezia lui îsi fac
loc si unele sentimente intime, totusi privita în ansamblu creatia în versuri a
lui Goga reflecta atitudinea poetului cetatean,cum de altfel l-au apreciat si
contemporanii: “traind pe pamânt si între semenii lui, lupta pentru idealurile
acestora, cânta luptând si lupta cântând.” (Al. Vlahuta)
Goga a intentionat sa faca o
adevarata monografie lirica a satului ardelean. Intentia sa avea la baza o
cunoastere directa si complexa a realitatilor satului din Transilvania de la
sfârsitul secolului trecut si inceputul celui actual, apasat de subjugarea
sociala si nationala.
Goga se deosebeste, ca viziune
totalizanta asupra satului, de unii predecesori. Acesta o marturiseste el
însusi: “Eu am vazut în taran un om chinuit al pamântului; n-am putut sa-l vad
în acea atmosfera în care l-a vazut Alecsandri în pastelurile sale si nici n-am
putut sa-l vad incadrat în acea lumina si veselie a lui Cosbuc”. Goga a urmarit
din frageda copilarie viata satului în toata complexitatea ei, cu toate
figurile lui reprezentative. A fost martorul framântarilor taranilor, de la
botez pâna la coborârea în pamint. Sufletul a vibrat la toate durerile satului,
scrisul lui devenind, în tot ce este mai temeinic în creatia poetului “cântarea
patimirii noastre”. Caci în poeziile lui Goga, mai cu seama în primul volum ,
nu este vorba de o durere individuala, particulara a poetului sau a unei
persoane oarecare, ci de durerile traite de satul transilvanean de-a lungul
zbuciumatei sale istorii. Starea de lucruri grea, cunoscuta_ nemijlocit de
poet, trezea un sentiment de protest, ceea ce l-a si determinat pe Goga sa
afirme: “m-am nascut cu pumni strânsi, sufletul meu s-a organizat din primul
moment pentru protestare, pentru revolta, cel mai puternic sentiment care m-a
calauzit în viata si din care a derivat si formula mea literara.”. Izvorul
acestei revolte este deci o îndelungata asuprire sociala si nationala, care a
strivit satul ardelean secole în sir. În poeziile lui Goga apare un sat apasat
de nedreptati, cu locuitori continuu framântati de “izbavirea” lor. În acest
sens, spre exemplu, poezia De la noi incepe cu urmatoarele versuri pline de
vibratie si semnificatie sociala: “Cu fruntea-n tarâna, plângând azi ne vezi,
/Din slava, cerescule soare; /Rugamu-ne tie, azi sufletul nostru /Tu lasa-l
departe sa zboare. /Trimite si vântul, pribeagul drumet, /El, crainicul boltii
albastre, /Sa duca departe, pe aripa lui, /Cuvântul strigarilor noastre”.
Aceeasi atitudine de compasiune fata de confratii din mijlocul carora a plecat
îsi gaseste expresie artistica si în poezia Asteptare: “Sat din margine de
codru, /Revarsat sfios în vale, /Tot mai jalnic cade-amurgul /Peste strasinile
tale! /Frunza plopilor pe plaiuri, /Ochii stelelor pe creste, /Rona firelor de
iarba /Plâng duioasa ta poveste”.
Relatia poet-colectivitate
rurala este organica, indisolubila, asa cum apare si în poezia Plugarii: “La
voi alearga totdeauna /Truditu-mi suflet sa se-nchine; /Voi singuri strajuiti
altarul /Nadejdii noastre de mai bine”.
