O. Goga a fost un poet militant,
un poet social, care uita de propriile-i necazuri, fiind chinuit de durerile
celor multi si oprimati. Figura bardului de la Rasinari se incheaga însa nu
numai din aceste versuri, ci din intreaga lui opera. Desi în poezia lui îsi fac
loc si unele sentimente intime, totusi privita în ansamblu creatia în versuri a
lui Goga reflecta atitudinea poetului cetatean,cum de altfel l-au apreciat si
contemporanii: “traind pe pamânt si între semenii lui, lupta pentru idealurile
acestora, cânta luptând si lupta cântând.” (Al. Vlahuta)
Goga a intentionat sa faca o
adevarata monografie lirica a satului ardelean. Intentia sa avea la baza o
cunoastere directa si complexa a realitatilor satului din Transilvania de la
sfârsitul secolului trecut si inceputul celui actual, apasat de subjugarea
sociala si nationala.
Goga se deosebeste, ca viziune
totalizanta asupra satului, de unii predecesori. Acesta o marturiseste el
însusi: “Eu am vazut în taran un om chinuit al pamântului; n-am putut sa-l vad
în acea atmosfera în care l-a vazut Alecsandri în pastelurile sale si nici n-am
putut sa-l vad incadrat în acea lumina si veselie a lui Cosbuc”. Goga a urmarit
din frageda copilarie viata satului în toata complexitatea ei, cu toate
figurile lui reprezentative. A fost martorul framântarilor taranilor, de la
botez pâna la coborârea în pamint. Sufletul a vibrat la toate durerile satului,
scrisul lui devenind, în tot ce este mai temeinic în creatia poetului “cântarea
patimirii noastre”. Caci în poeziile lui Goga, mai cu seama în primul volum ,
nu este vorba de o durere individuala, particulara a poetului sau a unei
persoane oarecare, ci de durerile traite de satul transilvanean de-a lungul
zbuciumatei sale istorii. Starea de lucruri grea, cunoscuta_ nemijlocit de
poet, trezea un sentiment de protest, ceea ce l-a si determinat pe Goga sa
afirme: “m-am nascut cu pumni strânsi, sufletul meu s-a organizat din primul
moment pentru protestare, pentru revolta, cel mai puternic sentiment care m-a
calauzit în viata si din care a derivat si formula mea literara.”. Izvorul
acestei revolte este deci o îndelungata asuprire sociala si nationala, care a
strivit satul ardelean secole în sir. În poeziile lui Goga apare un sat apasat
de nedreptati, cu locuitori continuu framântati de “izbavirea” lor. În acest
sens, spre exemplu, poezia De la noi incepe cu urmatoarele versuri pline de
vibratie si semnificatie sociala: “Cu fruntea-n tarâna, plângând azi ne vezi,
/Din slava, cerescule soare; /Rugamu-ne tie, azi sufletul nostru /Tu lasa-l
departe sa zboare. /Trimite si vântul, pribeagul drumet, /El, crainicul boltii
albastre, /Sa duca departe, pe aripa lui, /Cuvântul strigarilor noastre”.
Aceeasi atitudine de compasiune fata de confratii din mijlocul carora a plecat
îsi gaseste expresie artistica si în poezia Asteptare: “Sat din margine de
codru, /Revarsat sfios în vale, /Tot mai jalnic cade-amurgul /Peste strasinile
tale! /Frunza plopilor pe plaiuri, /Ochii stelelor pe creste, /Rona firelor de
iarba /Plâng duioasa ta poveste”.
Relatia poet-colectivitate
rurala este organica, indisolubila, asa cum apare si în poezia Plugarii: “La
voi alearga totdeauna /Truditu-mi suflet sa se-nchine; /Voi singuri strajuiti
altarul /Nadejdii noastre de mai bine”.
Goga se deosebeste de
samanatoristi în viziunea de ansamblu asupra satului, prin permanenta tendinta
de a scruta adânc aspectele sociale ale vietii satului. El nu idealizeaza nici
satul si nici taranul, nu se limiteaza la surprinderea elementelor pitoresti,
decorative. Dimpotriva, în conceptia lui Goga taranul nu are pe nimeni care
sa-l apere: “si nimeni truda nu v-alina”, el, taranul traieste o viata
istovitoare: “A voastra-i jalea cea mai mare, /A voastra-i truda cea mai
sfânta”. De aceea poetul lor le închina aceste versuri convertite în imn si
elegie: “Al vostru-i plânsul strunei mele, /Crestini ce n-aveti sarbatoare,
/Voi, cei mai buni copii ai firii, /Urziti din lacrimi si sudoare”.
Vizionara si mesianica e poezia
Clacasii. Ea izvoraste din dureroasa întelegere si compasiune a poetului pentru
soarta taranilor clacasi. Poezia se deschide cu imaginea unui peisaj torid,
într-un miez de vara, pe câmp. Pe câmp sunt iobagii, taranii clacasi în sir,
gârbovind la secera, cersitorind parca un nor pribeag. Miscarea lor grea,
apasatoare, istovita de arsita, o sugereaza verbul în constructie modala,
prelungind prin rasturnare topica, sensul durativ al caznei: “Eu le vedeam
însiruirea lunga, /Cum gârbovita-ncet înainteaza /Cum staruind prin holda-si
taie uliti, /Cersitorind cu ochii stinsi o dunga/ De nor pribeag în vânatul din
zare /Când secera-n trudita ei carare /sir asternea în snopii grei de aur
/Prisosul sfânt de binecuvântare.
împovarata si chinuita existenta
a iobagilor se citeste pe chipul lor împutinat si stors de munca, de deznadejde
si resemnare; “mosnegi slabiti ce scris aveau pe frunte/ zadarnicia pletelor
carunte, /barbati sfârsiti, cu sufletele moarte /cu tot amarul unor vieti
desarte " si femei “cu ochii stinsi, cu sânul supt de truda”. Proiectia
dantesca, cu scene de osânda de infern, copleseste prin tragismul martirajului
celor “osânditi sa plânga si sa taca”, celor ce “se sting în neguri si uitare /
si cad si mor de crude-mpovarare”, si, în contrast, stapinul, întruchipare a
unui blestem ancestral ce leaga taranul de robie si de cina lui saraca, din pâine de neghina si secara. Finalul
poeziei, retoric, vizionar, înfatiseaza o umbra de femeie. În pruncul pe care-l
alapteaza femeia, poetul intrevede un Mesia, menit sa fie “înfricosatul crainic
/izbavitor durerilor strabune". Atunci, în ziua mare-a invierii, /Acesti
ostasi cu fete ofilite, /Cu zâmbet mort, cu suflete trudite, /Ca-ntineriti de
suflul primaverii /S-or ridica, ei, care au fost strajerii /Amarului, si-ai
mortii, si-ai durerii, /Cu bratul greu de greul rasplatirii /Toata tarina gliei
dezrobite /Si muntii toti /si-adâncurile
/Înfricosata clip-a primenirii, /Când suflet nou primeste întrupare,
/si-n stralucirea razelor de soare /El
harazeste vremii-nbatrânite /Vestmintul nou, de noua sarbatoare”. Poezia, în
întregul ei, sugereaza razvratiri înfricosate ce n-au nume, dar care au sa
vina. Satul lui Goga, este un sat al muncii, al unor înalte valori etice, este
un sat personaj moral, social si istoric.
Din acest sat se desprind, rând
pe rând, si trec prin fata ochilor nostri tablouri, figuri individuale vibrant
evocate de poet precum Dascalul: “Blând îmi rasai cu fata ta blajina, /Cu
zâmbet bun, cu ochi cuminti si limpezi, /Stralucitor de lacrimi si lumina”,
Dascalita : “Caci tu-mi rasai în zare, /A vremii noastre dreapta mucenita, /Copil
blajin, cuminte prea devreme, /Sfielnica, balaie dascalita”.
Figurile de “luminatori” ai
satului nu se configureaza, în poeziile lui Goga, numai ca niste raspânditori
de cultura, ci si ca niste razvratitori ai multimilor oprimate. Astfel
Apostolul e prezentat ca un rascolitor de constiinte, un om al carui glas
plânge atâtea patimi neîmplinite înca: “Atâtea patimi plâng în glasul
/Cuvântatorului parinte, /si-atâta dor aprind în inimi /De clipa razbunarii
sfinte”. Din suita de figuri evocate de Goga, mai fac parte: dascalul Ilie,
cantorul Cimpoi, Laie Chiorul, popa Solomon, biata Mura, Lautarul si altele
.Toate laolalta completeaza monografia lirica a satului ardelean.
Poezia lui Goga este mesianica,
înteleasa în sensul de încredere în eliberarea sociala si nationala. Glasul
“patimirii” izvoraste din durerea inrobirii sociale si nationale a
dezmostenitilor neamului sau, iar “mântuirea”, din fierbintea încredere în
dezrobirea sociala si în unitatea politica a natiunii. Poetul e în postura unui
“apostol” care, cu sentimentul unei revelatii, are sa vesteasca “ziua cea mare”
a eliberarii, a bucuriei izbavirii neamului din amar si suferinta. Poezia lui
Goga este vizionara, mesianismul ei vestind înfaptuirea maretelor idealuri
istorice ale poporului nostru pentru dreptate sociala si nationala.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu