Originile creştinismului

In primul secol al erei noastre, in Imperiul roman si-a făcut apariţia o noua religie: creştinismul. Aducând un mesaj universal, mai presus de diviziunile naţionale sau sociale, creştinismul avea sa devină religia dominanta pe întreg cuprinsul Imperiul roman

IUDEEA ROMANA

Din anul 63 i. Cr., Ideea este inclusa in provincia romana Siria. Regii Iudeii domnesc sub autoritatea proconsului roman. Ocupaţia romana i-a divizat pe evrei in mai multe grupări. Saducheii reprezentau bogata si influenta aristocraţie preoţeasca, colaboratoare a romanilor. Fariseii erau partizanii respectării cu stricteţe a Legii lui Moise. Zelotii erau adepţii rezistentei armate, violente contra romanilor. Esenienii erau o secta care, dezgustata de societatea din timpul ei, a preferat sa trăiască in comunitati monarhale izolate.

O componenta esenţiala a iudaismului era ideea venirii unui salvator, Mesia, care sa elibereze poporul evreu.

CRESTINISMUL SI MESAJUL SAU

Nucleul întregii doctrine (doctrina reprezintă pentru creştini totalitatea credinţelor, a ideilor, a regulilor, care definesc o concepţie a omului fata de Dumnezeu, fata de lume si fata de ceilalţi) creştine este Iisus, pe care discipolii săi l-au numit Mesia (Unsul, in greceşte Christos). Născut in Palestina, in anul 5 i. Cr., el a fost răstignit in anul 30 d. Cr. Viata si scurta lui apariţie de Mesia sunt descrise de Evanghelii.

Iisus nu a contestat religia evreilor, dar a încercat sa depaseasca limitele unei comunitati umane restrânse, mesajul sau fiind adresat tuturor oamenilor. Creştinismul este o religie întemeiata pe iubirea aproapelui si pe virututi morale. Cretinilor li se promitea după moarte viata eterna in imparatia lui Dumnezeu, Paradisul.

Alexandru Lăpuşneanu

                                                                               

                               de Costache Negruzzi

                Negruzzi este creatorul nuvelei istorice româneşti. Nuvela Alexandru Lăpuşneanul a fost publicată în primul număr al revistei Dacia Literară în anul 1840. Nuvela lui Negruzzi este o capodoperă, o culme neîntrecută până în prezent.

                Adevăr şi ficţiune: în scrierea acestei nuvele Negruzzi s-a inspirat din scieri vechi, mai ales din cronica lui Grigore Ureche. De aici a luat informaţia despre întoarcerea lui Lăpuşneanul împotriva dorinţei marilor boieri şi episodul uciderii celor 47 de boieri. Cercetările recente pun în lumină faptul că Lăpuşneanul nici nu a fost un domn atât de crud; în realiate nici nu au omorât 47 de boieri şi că mai aspră era soţia sa. Vinovat de acestă deformare este însă cronicarul Ureche. Important însă este, că pornind de la sumare date istorice, Negruzzi -prin talentul şi imaginaţia sa- a reuşit să creeze o ficţiune credibilă.

ALEGORIA LUCEAFĂRULUI (studiu critic)

Legendele Luceafărului

                Geniul lui Eminescu este văzut ca înalţându-se în lumina Luceafarului. Poezia a retinut cel mai mult atenţia iubitorilor de artă frumoasă. Răsuntetul se explica prin faptul că poezia este o alegorie a nefericirii pământeşti a poetului şi aceasta a fost scrisă cu puţin înainte ca poetul să intre în prima faza a bolii sale mintale.

                G.Calinescu consideră că Luceafărul nu avea aşa un mare răsunet fara opera completă a lui Eminescu. El consideră Luceafărul vârful operei eminesciene spre care ne urcăm citind creaţiile mai mici.

                Din toate acestea se desprinde o idee centrală confirmată de toţi criticii prin care este considerată că întreaga creaţie eminesciană conţine motivul luceafărului.

                Poezia Luceafărul s-a născut în noaptea unei mari dureri din dragostea lui Eminescu pentru Viorica Micle. Acest lucru a fost confirmat de Eminescu lui Maiorescu care la rândul lui a transmis această inforamţie lui I. Al. Brătescu-Voineşti.

                Ideia geniului nemuritor este veche în gândirea poetului. Pe măsură ce el intra tot mai mult în conflict cu oamenii vremii el teoretizează distanţarea geniului de societate.

                Hyperion, demonic

                Eminescu n-a stăruit asupra dramei umane din Frumoasa făra corp pentru că soluţia a dat-o în Legendele Luceafărului: zmeul care simbolizează pământescul se resemnează în lumea nemuritoare.