În anul 1762 structura demografică a Principatului Transilvaniei era
compusă din 66,46% români, 21,62% maghiari, 11,72% saşi şi alţii. Precum
rezultă din aceste procente comparative majoritatea absolută a populaţiei era
formată din români.
Un recensământ din anul 1767 enumără următoarele categorii sociale:
magnaţi, cu 262 familii; nobili de rând, 25947 familii (primipili secui, boieri
români din Ţara Făgăraşului şi alţii); saşi liberi, 18364 familii; unguri
liberi, 5533 familii; secui liberi 7866 familii; români liberi 14678 familii;
orăşeni 11865 familii. Pătura cea mai largă a
populaţiei era constituită din 107945 de iobagi – în mare parte români – şi
45495 familii de jeleri.
Trecând peste
aceste realităţi demografice, etnice şi sociale, dispoziţiile codurilor de legi
“Approbatae constitutiones” (1653) şi “Compilatae Constitutiones” (1669),
temelii juridice ale feudalismului ardelean cuprindeau pentru români dispoziţii
discriminatorii, asigurând în schimb “naţiunilor“ (nobilii maghiari, saşi şi
secui) şi religiilor (catolică, reformată, luterană şi unitară) privilegiate
prerogative ca şi puterea politică în stat; ele excludeau astfel de la viaţa
publică sau politică pe românii din Transilvania, care formau majoritatea
absolută a populaţiei. Dieta, organ nobiliar, era formată numai din cele trei
naţiunii privilegiate.
“În Transilvania
– remarcă D.Prodan – distincţiile, diferenţierile sociale sunt mereu dublate cu
distincţiile, diferenţierile dintre popoare. Procesul de evoluţie socială se
înţelege şi ca proces de evoluţie naţională”. Constatarea aceasta este
ilustrată prin evoluţia noţiunii de naţiune română, precum şi prin interferenţa
aspectelor sociale şi naţionale cu ocazia înfiinţării graniţei militare în
Transilvania.
